Monday, 15 January 2018

În colectarea unei amintiri


Se spune că oamenii îți apar în viață atunci când ai cea mai mare nevoie de ei. Nu știu dacă viața mea era pe o pantă bună dacă Dumnezeu a decis să îmi scoată în cale o persoană care să mă învețe că încă există bunătate. Grija și bunătatea au împletit cu grijă o legătură care să unească și cele mai reci suflete.
Doi oameni s-au întâlnit la mijlocul unui drum presărat de probleme. Și n-a mai contat nimic.
Nici măcar clipele de venin care curgeau pe gândurile aproape nespuse. În șoaptă, se căuta esența unei vieți aproape imaginare în care binele își juca rolul atât de necunoscut chiar și pentru sine. Și atunci în mijlocul nebuniei, a apărut liniștea. Una atât de dorită de noi. Poate nici în cel mai straniu vis al meu, nu îmi imaginasem că o voi cunoaște. 
Zilele au curs limpede, fără a se grăbi. Și cât de bine am fost. Simțeam cum timpul bate pasul în loc sau poate era doar imaginația noastră care își dorea să-l oprească să mai treacă atât de repede. Dar pot spune că l-am parcurs în șoaptă, fără grabă. Timpul a devenit bucuria și tristețea noastră. Era un paradox, simțeam că timpul stagnează deși acesta ne vâna zilele, aruncând apoi în bagajele trecutului aminti pe care nu se simțea pregătit să le cunoască. 
Timpul a rupt din noi. Ne-a fărămițat gândurile, lăsându-ne înnebuniți de dor. Timpul s-a metamorfozat în dragoste. Și-a jucat rolul, făcându-ne pe noi să cunoaștem o nouă voce a nebuniei; în pragul acestei nebunii, totul dispărea în jur. Toate vocile pe care până acum le auzeam, se pierdeau în zgomotul fericirii noastre. Rămâneam noi și atât. Și ce bine cred că a fost. Pentru că nu există final. Ci doar o întrerupere de cuvinte vizuale care o dată cu noi rămân vii în mintea noastră. 
Și am rămas mută. N-am știut ce să mai zic. Aș fi spus multe, dar cuvintele mele mute rămăseseră amorțite pe buze de frica timpului care începuse să pună stăpânire pe noi. Își arătase masca. Totul era oare un joc? Sau trăisem o realitate în mijlocul haosului? 
Pentru că nimic nu pare a fi fost o falsitate. Totul a rămas în picioare. Chiar și cuvintele pe care n-am vrut să ni le spunem. Liniștea și-a făcut locul în brațele noastre, făcându-ne să înțelegem că timpul este nemilos chiar dacă câteodată poartă haine frumoase. Cu toate acestea, timpul ne-a dăruit amintiri, ne-a creat o poveste frumoasă.
Și totul rămâne într-un fel sau altul. Contează mai mult felul cum de acum înainte vom privi viața. Cu pasiunea, dorință și bunătate. Pentru că pe la urmă, acestea contează. Și da, mai ales cu credință. Fără ajutorul lui Dumnezeu, timpul nu ar fi fost atât de bun cu noi. Nu am căutat nimic. Ne-a fost pus pe tavă timpul și noi l-am savurat, trăind cu realitatea în brațe. 
Și totuși a fost dragoste.
Și totuși este.

No comments:

Post a Comment

Lomi Lomi: o călătorie prin suflet la Darmasaj

Eu sunt o persoană foarte agitată. Mereu stresată, încordată și cu mintea în n părți. Și tot ziceam să mă duc la un  masaj , dar ni...