Skip to main content

O clipă de tăcere...


Avem tendința să ne simțim epuizați după o poveste spusă prea repede. Astăzi am privit oamenii trecând mult prea repede pe lângă mine. Nimeni nu mai are timp să privească cerul sau natura. Cu toate că este iarnă, aerul rece te îmbracă în prospețime, iar soarele reușește cu ultimele sale puteri să îți mai aline sufletul de dorul primăverii. Nu neg. Eu sunt veșnic nemulțumită, în sensul că mereu consider că se poate mai bine. Am momente când sunt superficială, iar gândurile mele sunt suprimate de lucrurile mărunte precum „În ce mă îmbrac azi?”. Și de multe ori, constat că o haină frumoasă nu mă face mai fericită, dar măcar îmi creează o stare de liniște pe moment. Doamne! Cât de superficial sună acest lucru! Dar momentele mele de fericire se rezumă la natură și la oameni. Îmi place să mă refugiez în mijlocul naturii și să o las să îmi liniștească gândurile atât de furtunoase. Iar oamenii reprezintă cadoul cel mai de preț al lui Dumnezeu pentru noi. Ne simțim stingheri în prezența realității și căutăm un nou sens, capabil să sudeze și cele mai nesemnificative gânduri de brațele care ne poartă în lume. Și atunci ce ne facem? 
Caut răspunsul meu, câteodată simt cum gândurile mele se raportează doar la ce văd. Dar cum rămâne cu simțitul? Sunt în stare să îmi recunosc emoțiile și să le las să cadă libere pe umerii mei? 
L-am recunoscut în toridele zile de vară care deși se scurgeau repede, mie îmi păreau că stagnează. Zilele se metamorfozau în ani și căpătau o nuanță de nedescris în mintea mea. Nu îmi imaginasem niciodată că se poate întâmpla așa ceva. Și atunci, în momentul acela, am renunțat la ideea de perfecțiune. În viață contează aceea fărâmă de speranță. Să trăiești cu gândul că ai făcut bine. Dacă ai putut să sădești în mintea cuiva o idee nouă sau să-l faci să îți zâmbească din suflet, atunci te poți simți câștigat. 
Am deja o vârstă, dar nu mă simt mai matură sau mai înțeleaptă. Ci mă consider mai conștientă de puterea pe care noi o avem pe acest pământ. Suntem liberi să dăruim bunătate. Și mereu promitem să o facem, dar eșuăm. Ne raportăm la ce vedem și nu la ce simțim. 
Anul acesta am învățat să am mai multă răbdare cu oamenii. Să înțeleg că deși suntem atât de diferiți, cu toții purtăm în fragilul nostru trup doar un singur suflet. Suntem la fel. 

Comments

Popular posts from this blog

Un Colocviu la Moscova

O simplă seară de joi s-a transformat într-una de excepție. A avut loc evenimentul Brânzeturi cum se...cuVin, organziat de Asociația Bloggerilor Olteni și DicționarCulinar.ro, unde vinurile nobile de la Casa de vinuri Cotnari și-au dat întâlnire cu brânzeturile vine de la Delaco într-un restaurant minunat, Excelsior.

Câștigă o invitație de două persoane la piesa de teatru „Cum am mâncat un câine”

„Cum am mâncat un câine” scrisă de Evgenii Griskovet și tradusă de Bogdan Budeș, prezintă viața plină de întrebări a unui marinar rus. Piesa de teatru este în regia lui Laurențiu Tudor, și este realizată de FollowSpot - Companie Independentă de Teatru, iar actorul Radu Tudor dă viața marinarului, reușind cu succes să ne introducă într-o lume total diferită, oscilând între disciplină și haos. 

Epoca Steak House and Wine Bar - excelență și poezie

Epoca Steak House and Wine Bar este restaurantul unde descoperi la fiecare pas eleganța, frumusețea și cultura. Mâncarea preparată cu grijă și pasiune îl cucerește și pe cel mai aspru critic, demonstrând că Epoca este mai mult decât un simplu restaurant. Aș putea spune că este un loc de poveste.