Skip to main content

Capitolul X


Oamenilor le este frică.
Trăiesc mereu cu ideea că sunt nemuritori, refuzând moartea ca pe o parte a vieții lor. Îi înțeleg. Dar în același timp, eu accept faptul că moartea e parte din noi. În fond, moartea este singura certitudine pe care o avem. Și cu toate acestea, o respingem. Dar eu cred altceva.
Nu moartea întruchipează răul cel mai mare. Câteodată acest rol este jucat de destin. El este singurul care se poate juca cu noi așa cum vrea. Ambițiile noastre sunt egale cu zero dacă destinul ne-a trasat un drum diferit față de cum l-am gândit noi. Poți să încerci să muți munții din loc, dar dacă destinul îți pune în cale numai probleme, nu vei putea să răzbați. Cel mai important lucru în toată povestea asta, este să nu te lași niciodată. Să încerci de „n” ori. Speranța moare ultima, nu?
Moartea este printre noi. Ea ne așteaptă pe fiecare, mai devreme sau mai târziu cu toții ajungem la ea. Dar aici intervine destinul. Gândiți-vă la el ca la o entitate care ne ține de mână și merge peste tot cu noi. De cele mai multe ori, ne protejează. Apoi, dintr-o dată, ne îndrumă către un alt drum. Unul sinistru. Pe acel drum unde noi refuzăm să mergem. Ea este acolo. Ne așteaptă liniștită. Ea nu vine niciodată spre noi. Nu face primul pas. Destinul se prezintă la ușa ei, cu noi de mână. Și ne lasă acolo. Ne rupe de realitate.
Moartea se hrănește cu noi. Ne devorează amintirile care mor o dată cu noi. Suntem speciali, unici, dar niciodată de neînlocuit. Și trebuie să înțelegem asta. Societatea este într-o continuă schimbare. La plecarea noastră, lucrurile noastre rămân. Locurile pe care le-am vizitat, alții o vor face la rândul lor.
Desigur, noi reușim să mai trăim prin cei care ne-au cunoscut, dar până și ei vor dispărea. Lumea va continua fără noi. „Artiștii nu mor niciodată!” îmi spunea cineva. Și are dreptate în mare parte. Ei rămân vii prin arta pe care o produc. Dar dacă noi nu le păstrăm vie amintirea, dăruind mai departe din cunoașterea noastră, chiar și artiștii vor muri. 
De ce am scris acest articol? Am simțit nevoia să spun aceste lucruri. Când cineva cunoscut nouă moare, avem tendința să percepem viața cu alți ochi. Să promitem că ne vom bucura cu adevărat de viață de acum încolo. Dar oare așa facem?
Să ne rugăm ca destinul să fie blând cu noi! 

Comments

Popular posts from this blog

Un Colocviu la Moscova

O simplă seară de joi s-a transformat într-una de excepție. A avut loc evenimentul Brânzeturi cum se...cuVin, organziat de Asociația Bloggerilor Olteni și DicționarCulinar.ro, unde vinurile nobile de la Casa de vinuri Cotnari și-au dat întâlnire cu brânzeturile vine de la Delaco într-un restaurant minunat, Excelsior.

Câștigă o invitație de două persoane la piesa de teatru „Cum am mâncat un câine”

„Cum am mâncat un câine” scrisă de Evgenii Griskovet și tradusă de Bogdan Budeș, prezintă viața plină de întrebări a unui marinar rus. Piesa de teatru este în regia lui Laurențiu Tudor, și este realizată de FollowSpot - Companie Independentă de Teatru, iar actorul Radu Tudor dă viața marinarului, reușind cu succes să ne introducă într-o lume total diferită, oscilând între disciplină și haos. 

Epoca Steak House and Wine Bar - excelență și poezie

Epoca Steak House and Wine Bar este restaurantul unde descoperi la fiecare pas eleganța, frumusețea și cultura. Mâncarea preparată cu grijă și pasiune îl cucerește și pe cel mai aspru critic, demonstrând că Epoca este mai mult decât un simplu restaurant. Aș putea spune că este un loc de poveste.